Mont Blanc 2012

Mont Blanc 2012

Echipa: Eugen Andrei, Icma Ion, Antal Monica, Gabi Gheorghiu

Ziua 4

Ajunsi in campingul din Täsch, imediat punem bagajele in masina si strabatem cei 144km spre Chamonix, unde ajungem relativ repede, dupa 2 ore si 40 min.

Pot descrie Chamonix ca fiind un orasel pitoresc, un orasel al alpinistilor si indragostitilor de munte, ornat cu flori si vitrine pline de echipamente montane, cu terase boeme si oameni intr-un ritm de viata lent. Pe una din stradute, descopar o statuie ce pare ca scruteaza, etern, varful Mont Blanc. Este prima persoana care a urcat acest varf, un anume dr. Gabriel :).

Au docteur Michel Gabriel Paccard, vainqueur du Mont Blanc - 8 aout 1786

Dupa tura din Chamonix, ne indreptam spre Saint-Gervais-les-Bains (la 24 km), punctul de pornire al rutei clasice, spre Mont Blanc. Gasim rapid unicul camping al statiunii, Les Domes de Miage (39 euro, toti patru, cu tot cu masina). Aici aflam ca avem o fereastra, cu vreme buna, de doua zile. Hotaram sa incepem urcarea ziua urmatoare, la prima ora. Ne culcam devreme.

Ziua 5

Moni este epuizata, nu a dormit toata noaptea si hotareste sa nu mai urce, dar ne va conduce pana la locul de unde incepem trekkingul.

Ruta calatoriei cu tramvaiul

Luam Tramway du Mont Blanc (34 euro dus-intors), un soi de trenulet electric pe cremaliera, ce urca foarte abrupt si care, timp de o ora, ne duce pana la penultima statie, Mont Lachat (2115m) deoarece spre ultima, Nid d'Aigle (Cuibul Vulturului), tunelul este temporar inchis pentru reparatii. 

Statia finala Mont Lachat

Ajunsi la statia terminus, ne luam ramas bun de la Moni si impreuna cu Nutu si Eugen, incepem o urcare pe curba de nivel, timp de doua ore. Pe poteca intalnim niste capre ibex, care stau in drum si nici nu se sinchisesc de noi.

Capre ibex, lenese

Eugen in actiune

La un moment dat, traversam o creasta si dupa inca o ora, ajungem la refugiul Tête Rousse - 3167m.

Tête Rousse - 3167m

Aici facem un popas, iar Nutu, chinuit de durerile date de rucsacul greu, ce-i apasa pe coloana cu hernie de disc, ia decizia sa se intoarca. Ne luam ramas bun, si impreuna cu Eugen, pornim in urcare spre urmatorul refugiu, unde vom innopta: Goûter (3817m).

Traversam un platou de gheata si bolovani, si ajungem la „Grand Couloir”, un culoar cam de 100m latime, notoriu, pe care pravalesc, cu viteza, aproape tot timpul, bolovani de toate dimensiunile, si care a produs multe decese de-a lungul timpului. Ne luam castile si hamurile, ne legam in coarda si ne pregatim de trecere.

Eugen se pregateste pentru Grand Couloir

Ne postam la marginea culoarului, tragem cu urechea sa vedem daca nu vine vreo avalansa si pornim, traversand simultan, in alergare. Continuam urcarea, care incepe sa devina din ce in ce mai abrupta, iar ultimii 200 de metri sunt aproape verticali. Nu este nici o problema, pentru ca toata portiunea este echipata cu cabluri de otel. Ajungem in final la Goûter, dupa aproape 6 ore de urcare si 1700m diferenta de nivel. Refugiul este situat pe o creasta, la marginea unui ghetar, iar langa se afla spre finalizare unul nou, din metal lucios, ce-mi aduce aminte de un OZN. Nu mai sunt locuri, dar datorita abilitatilor de comunicare in franceza ale lui Eugen, reusim sa primim loc de dormit in sala de mese, pentru numai 160 de euro. Ce-i drept ne-au dat si ceva sa mancam. Ne pregatim echipamentul si se da stingerea la ora 20.

Eugen, seara, deasupra norilor la Goûter

Dormim claie gramada, in sala de mese

Este zgomot mult, oamenii se foiesc, iar dormitul are mai mult o valoare simbolica.

Ziua 6

Suntem treziti la ora 2 dimineata, intr-o maniera ce-mi aduce aminte de armata. Ne echipam in graba, ne punem coltarii si ne legam in coarda. Suntem apti de plecare.

Gata de start

Incepem urcarea pe o creasta ingusta, care ne obliga sa renuntam la bete si sa scoatem pioletul. Pasim cu grija pe coltari; iar vantul sufla taios. Mi se pare ca in dreapta si in stanga mea este expus. Incerc sa luminez cu frontala. In fata si in spatele nostru sunt o puzderie de siruri luminoase. Cateva grupuri ne depasesc, si Eugen incearca sa tina ritmul. Dupa mai mult de doua ore de urcat, fara oprire, suntem epuizati de efort si hipoxie. Se simte altitudinea. Ajungem pe o curba de nivel, spre panta estica a Dome du Gouter, si de acolo la refugiul de urgenta Vallot, o cutiuta de metal in care decidem sa poposim cateva minute.

Intrarea in refugiul Vallot se face printr-un soi de chepeng

Interiorul este murdar si presarat cu folii termice de aluminiu, mototolite. Ne trantim pe jos, obositi. Macar nu mai sufla vantul. Rontaim ceva si bem ceai cald, din termos. Eugen adoarme instant. Il las 10 min, dupa care dau desteptarea si pornim mai departe.

Somn de voie la Vallot

De la Vallot urcarea devine mai abrupta si incepe sa se lumineze. Urcam deja cu pasi mici si lenti.

Am lasat in urma refugiul Vallot

Ne prinde rasaritul

In fata noastra, un sir de furnici pana pe varf

La rasarit, umbra muntelui Mont Blanc, proiectata pe cer

Moment de meditatie

Furnici umane

Odata cu lumina, ni se reveleaza frumuseti coplesitoare

Pe masura ce ne apropiem de varf, pe langa noi coboara echipele fruntase. Parca urcarea devine tot mai grea si cu mai multe opriri. E un pas psihologic? Ultima portiune e o creasta inzapezita subtire, cu pante expuse pe o parte si pe cealalta. Simt o usoara ameteala.

Inca cativa metri...

Dupa 4 ore si 30 min, iata-ne pe varf!

Pe varf, un pic euforici, facem pozele de rigoare, socializam cu un german ce traieste in Brasov si incepem coborarea cu pasi mari si grabiti. Acum, deja, totul este mai usor. Ne simtim bine.

O ultima privire, in urma, spre varf

In coborare

Aproape de Goûter, bucati mari de ghetar stau gata sa se pravaleasca

Noul si modernul refugiu Goûter

Cobararea la Goûter ne ia cam jumatate din timpul necesar pentru urcare. Aici ne odihnim o ora, ne luam toate bagajele si coboram la Tête Rousse, unde gasim cu usurinta un loc unde sa punem cortul. Mergem pana la cabana sa sarbatorim, iar eu imi fac cadou un mic platou cu branzeturi si un pahar de vin. Dupa, exploram un pic zona si suntem surprinsi de un elicopter al jandarmeriei care coboara, legat de cablu, un corp de alpinist intr-o pozitie nefireasca, probabil decedat. Acest lucru imi lasa un sentiment neplacut si-mi aduce aminte ca orice munte trebuie respectat si luat in serios. Seara, langa cortul nostru, campeaza un grup zgomotos de rusi, dar noi suntem atat de obositi, incat adormim imediat.

Apus de soare la Tête Rousse

Ziua 7

Ne trezim binedispusi, dupa ce am lungit somnul de dimineata cat am putut de mult. Strangem cortul si incepem o coborare lunga, interminabila, pe un drum ocolit, intr-un peisaj superb, in paralel cu ghetarul Bionnassay, pana ce ajungem la statia de tramvai Bellevue (1794m). Prindem tramvaiul la fix si ajungem punctuali la Saint-Gervais, unde Moni si Nutu ne asteptau nerabdatori, de aproape o ora.

Finish line

Concluzii:

Mont Blanc este incomparabil mai usor de urcat decat Matterhorn. Pe vreme buna, poate fi urcat lejer si de catre un incepator. Este nevoie de conditie fizica buna, organizare, abilitati elementare de mers pe coltari, tehnica de piolet si coarda. Aclimatizarea necesita in medie de 3 zile, pentru o persoana sanatoasa. Este un munte de trekking, pe timp de iarna, comparabil cu o tura in Retezat. Rezervarile la refugii trebuie facute cu mult timp inainte sau sa stapanesti, cu mult charme, limba franceza.

Matterhorn 2012

Matterhorn 2012

 

 

 

Echipa: Antal Monica, Icma Ioan, Eugen Andrei, Gheorghiu Gabriel

 

Povestea incepe cu patru “Alternativi” care viseaza sa cucereasca intr-o vacanta de 10 zile, doua varfuri celebre in Europa: Matterhorn si Mont Blanc. Asa ca, iata-ne pe toti patru, impreuna cu tot echipametul, inghesuiti in CHE (masinuta mea), intr-un drum lung de aproape 1500 Km (19 ore), ce trece prin Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Liechtenstein, pana in Täsch (Elvetia). Ajungem pe intuneric, ne orientam dupa indicatoare si gasim destul de repede, un pic inainte de Täsch pe stanga soselei, un camping (Camping Randa Attermenzen, 12 euro/noapte/persoana cu tot cu masina). Campam, mancam ceva si adormim imediat.
 

Ziua 1:

Incepem dimineata un pic in reluare, iar planul acestei zile este sa ne aclimatizam pe un varf inalt si usor accesibil: Breithorn (4,164m).
 

Ultimele pregatiri in camping

 

 

Pe la ora 11 a.m. luam un taxi spre Zermatt (in jur de 12 euro dus-intors). Obtinem de la taximetrist, la negru, bilete dus-intors pentru Matterhorn Glacier Paradise la 70 euro/pers si care in mod normal ar fi costat 95 euro/pers.
 

 

 

Dupa o tura rapida prin Zermatt, luam cabina spre Kleine Matterhorn 3883m, cunoscuta ca cea mai inalta statie de telecabina din Europa.

 

 

Kleine Matterhorn dreapta si Breithorn stanga

 

 

In urcare trecem prin mai multe statii intermediare, traversam ghetari si putem admira fata estica, verticala si impresionanta a Matterhornului.
 

Fata estica, verticala a Matterhornului

 

 

La cobararea din cabina traversam varful muntelui printr-un tunel si ajungem pe partea cealalta, intr-un modern complex de ski, unde ne impartim in doua echipe: Nutu-Eugen si Moni-Gabi. Punem coltarii, ne legam intre noi cu coarda pentru a exersa tehnica si incepem urcarea cu pasi marunti.
 

In urcare pe Breithorn cu Matterhorn in fundal

 

 

Altitudinea se face simtita prin gafaieli si usoara durere de cap sau ameteala. Ajungem destul de repede pe Breithorn, de unde putem admira gigantii alpini din Franta, Italia si Elvetia.
 

Echipa Alternative pe Breithhorn 4164m

 

 

Odata punctat varful, coboram intarziati cu ultima telecabina in Zermatt si de acolo luam taxiul inapoi spre campingul din Täsch.

 

 

Ziua 2:

Abandonam siguranta campingului si in spate cu un rucsac cam prea greu pentru gustul meu, plecam spre Hörnli Hut, tabara de baza a rutei clasice spre varf. Luam telecabina spre statia Schwarzsee, ce poarta numele lacului de langa ea (pret: 39 euro tur-retur de persoana). Urcam spre Hörnli, cam 2 ore si jumatate, pe o poteca larga si cu un flux bogat de turisti.
 

In urcare spre Hörnli Hut

 

 

Ne cazam la modica suma de 40 euro/pers/noapte si incercam sa beneficiem de reducerea oferita de catre legitimatia de club, dar fara prea mare succes. Nimerim singuri intr-un dormitor mare, avem toaleta cu apa curenta, dar apa potabila tot ne costa 8 euro/sticla. Ne pregatim echipamentele, ne gatim ceva afara din cabana si asistam la o salvare cu elicopterul a unui cuplu de batrani accidentati. Seara, Moni socializeaza si strange cateva informatii utile pentru ascensiune. Admiram “uriasul “din fata noastra la asfintit, iar fetele si muchiile abrupte imi dau emotii. Ma simt destul de bine aclimatizat.

 

 

 

 

Ziua 3:

Trezirea generala este la ora 3 a.m. Nutu isi face calculele si ia decizia sa nu urce urmand sa ramana ca “echipa de sprijin” la tabara de baza. Ne mobilizam cam greu si pornim in trio, legati in aceeasi coarda, pe intuneric bezna in jur de ora 5 a.m. Luminitele celorlalte echipe erau deja la altitudine fata de noi. Eram, in mod evident, intarziati. Intrarea pe traseu se face pe un perete vertical, prevazut cu niste franghii groase. Dupa asta urmeaza o urcare sustinuta pe curba de nivel pana la urmatorul perete vertical. Ne orientam destul de greu pe intuneric, peste tot sunt poteci intretaiate, ne intoarcem din drum si ne razgandim de mai multe ori. Inaintam cu dificultate. Faptul ca suntem legati toti trei impreuna face treaba si mai dificila. Cataram verical trasee de gr 3-4, iar la un moment dat traversam o creasta pasind pe un prag lung de 6 metri si latime de aprox 20cm, cu zapada inghetata. Sub noi se deschide fata nordica. Suntem toti trei incordati. Eugen este cap de coarda si se descurca cel mai bine, eu sunt la mijloc si Moni la capatul celalalt. Incepe sa se lumineze si suntem inca departe de mijlocul traseului. Moni sufera de rau de altitudine si ne oprim periodic sa o asteptam. Nici eu nu am cine stie ce viteza. Dupa inca doua ore de “tarat” intalnim cu o echipa romaneasca in coborare. Moni ia decizia sa coboare cu ei, iar Eugen imreuna cu mine suntem hotarati sa inaintam cu viteza spre varf.

 

 

Moni „adoptata” de o alta echipa romaneasca
 

In aproape o ora ne aflam in fata peretelui vertical din fata refugiului Solvay (4003 m).
 

Portiune verticala inainte de Solvay

 

 

Ne apucam de cataract si la un moment datam impresia ca sunt pe un 5+ la liber cu bocanci, manusi si rucsac greu. Mana mi se inclesteaza pe o priza stearsa si abia pot sa o desprind. Trec pasul si impreuna cu Eugen ajungem pe platforma ingusta si aglomerata a refugiului.
 

Eugen pe platforma refugiului Solvay

De la refugiu incepe urcarea unui perete la fel de vertical. Nu gasim unde sa asiguram, iar pe traseu putinele spituri, pitoane, ancore sau cordeline trecute dupa stanca pareau sa fie doar pentru rapel la intoarcere.
 

Solvay

 

 

Este deja ora 12. Solvay inseamna doua treimi din inaltime, dar numai jumatate din timpul de varf. Facem o pauza la refugiu, iar unul din ghizii locali ne sfatuieste sa nu ne aventuram pe varf pentru ca riscam sa ne prinda noaptea la altitudine pe ghetar. Oarecum epuizati si demotivati, luam decizia sa innoptam la Solvay si a doua zi de dimineata sa pornim refacuti spre varf. Doar suntem asa de aproape. Eu trag un pui de somn sub o patura din refugiu, iar Eugen mai socializeaza.

 

 

Interiorul paraginit al refugiului

 

Pe la ora 16.30, il sun pe Tudor, prieten si alpinist, care ne da vestea cea rea: a doua zi, furtuna. Facem o mica sedinta si hotaram ca abia ne-am miscat pe vreme buna, iar o furtuna ar fi cam dezastruos pentru noi. Gata. Am hotarat. Ne intoarcem jos. Plecam pe la ora 17.00.

             

              

Prefer coborarea in rapel

 

 

La inceput rapelam, dar dureaza prea mult si incepem sa descataram. Incepe sa se intunece si ne trezim ca facem un rapel la nimereala in intuneric bezna, avem noroc cu un spit gasit si mai rapelam inca o data, la nimereala. Ni se alatura inca doua luminite ratacite, un batran de 78 de ani, cu nepotul sau. Suntem descumpaniti. In jurul nostru incercam in zadar sa luminam haul prapastiilor ce ne inconjoara. Totul este expus, vertical. Asa ca luam decizia inteleapta sa facem bivuac. Ne legam cu coarda de stanca, sa nu alunecam in somn, ne ghemuim printre stanci si ne invelim in folia termica. Temperatura scade simtitor si vantul rece sulfa peste noi, fara economie. Incep sa frisonez, frison care ma va tine pana dimineata, cu pauze de cate cinci secunde. Tot universul meu se reduce la frig si stele luminoase pe cerul intunecat. Undeva in vale, Zermattul isi stinge luminitele.
 

Ziua 4:

Incepe cu un frison solemn, dupa care admir luna rasarind. Undeva in lateralul meu, il aud pe batranel gemand de frig. Luminez zona si constat ca toata lumea e treaza. Suferinta colectiva. La 4 dimineata, vad primele luminite care incep urcarea, iar dupa doua ore luminitele se transforma in doi ghizi aplecati asupra mea si care ma intreaba daca sunt ok. Dupa aceea urmeaza alte si alte echipe care trec cu pasi mari si grabiti peste Eugen si peste mine. Oare ne-au observant? Ma ridic si ma mobilizez. Mai este atata pana se lumineaza… . In final primele raze luminoase ne prind rapeland. Batranelul cu nepotul lui ne invita sa coboram pe coarda lor, iar noi le intoarcem favorul.
 

Eugen impreuna cu batranelul, pregatesc un rapel

 

 

Dizloc un bolovan imens, pe care abia pot sa-l tin cu bocancul, pana ce batranelul se pune la adapost. Era cat pe-aci. Pe masura ce cobor incep sa-l simpatizez. Era scund, slabut, cu miscari lente, dar hotarate, echipament vechi (probabil din tineretea lui) si cu un moral si perseverenta iesite din comun.
 

Oldies but goldies

    Intrarea pe Matterhorn
 

Spre finalul coborarii, ne asteaptau Nutu si Moni, curiosi si ingrijorati de soarta noastra si ne-au condus pana la cabana Hörnli.

 

Bucurie mare

Bivuac team

          

De acolo coboram rapid in Zermatt, apoi Täsch unde ne imbarcam in masina si in aceeasi zi pornim spre Chamonix.

 

 

Impresia mea: Matterhorn este un munte pentru catarat si nu pentru trekking. Din punct de vedere tehnic nu este dificil, dar necesita conditie fizica buna, anduranta, psihic bun, concentrare permanenta, ceva experienta in alpinism clasic. Sunt multe portiuni expuse, roca este friabila, traseul nemarcat, ceea ce face dificila urcarea pe intuneric. Cataratul este acceptabil, in schimb descataratul l-am gasit periculos si epuizant. Per total, muntele poate fi facut si de catre un alpinist mediocru, cu conditia sa aiba temele facute si sa fie determinat. Pe mine Matterhorn m-a impresionat si ma voi intoarce sa-l finalizez.